de Andreea Neșu
CE SOLUȚIE AR TREBUI SĂ PRIMEZE? CURTEA DE APEL CLUJ A TRANȘAT ÎN MOD DEFINITIV ACEASTĂ „DISPUTĂ” DOCTRINARĂ ȘI JURISPRUDENȚIALĂ
Încă de la apariția Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, atât doctrina, cât și practica judiciară au fost neunitare și au împărtășit opinii divergente în ceea ce privește soluția care ar trebui preferată, în cazul în care, în cadrul unei societăți cu răspundere limitată și cu un număr mai ridicat de asociați, la un moment dat, apar „neînțelegeri grave” între aceștia.
Această problematică își are originea, în primul rând, în modul în care prevederile art. 227 („Dizolvarea societăților”) și art. 222 („Excluderea asociaților”) din Legea 31/1990 au fost structurate și enunțate de către legiuitor. Mai precis, art. 227 (1) prevede faptul că „societatea se dizolvă prin: e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;”, iar art. 222 (1) stipulează că poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată asociatul care „pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat” sau „asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.”
Pornind de la prevederile celor două articole din Legea 31/1990, doctrina s-a contrazis constant în privința modului de interpretare a prevederilor art. 222 raportat la art. 227 (1) lit. e) din Legea 31/1990, opiniile fiind mereu împărțite în două categorii:
(1) cei care apreciau că prevederile art. 222 trebuie interpretate în mod limitativ, în sensul că, un asociat dintr-un SRL ar putea fi exclus din societate numai în cazurile expuse limitativ în lege, iar în cazul unor eventuale „neînțelegeri grave” ivite între asociați, singura soluție posibilă este întotdeauna dizolvarea societății, raportat la art. 227 (1) lit. e); și
(2) cei care au adoptat o viziune modernă și flexibilă, care au considerat că prevederile art. 222 sunt doar exemplificative, excluderea unui asociat fiind posibilă chiar și în alte ipoteze decât cele expuse în Lege, dacă o atare soluție ar fi mai benefică societății – fiecare caz trebuind analizat în parte de către instanța de judecată, prin raportare la conduita efectivă a asociatului, existența / lipsa elementului de „affectio societatis”, posibilitățile societății de redresare și dorința celorlați asociați de continuare a activității societății, chiar și în lipsa asociatului ce urmează a fi exclus.
Dacă până la adoptarea Noului Cod Civil, instanțele naționale preferau, în proporție de 99%, o interpretare limitativă a disopozițiilor legale enunțate supra, ulterior intrării în vigoare a Codului civil actual, nu numai doctrina, dar inclusiv jurisprudența au început, ușor, să se reorienteze și să accepte ideea că excluderea unui asociat ar trebui să fie posibilă și în alte cazuri justificate, neprevăzute expres în art. 222 din Legea societăților.
Această viziune inovativă a fost susținută legal de dispozițiile art. 1.928 din Noul Cod Civil, care stipulează că: „la cererea unui asociat, instanţa judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî excluderea din societate a oricăruia dintre asociaţi.”
Cu toate că Legea societăților are, în continuare, caracterul de lege specială față de prevederile Codului civil, am apreciat și noi că această viziune extensivă este cea corectă, în cadrul unui litigiu foarte recent în care Melinda Tuțu Law Office a reprezentat interesele unei societăți comerciale cu răspundere limitată și a doi asociați ai acesteia, într-un proces având ca obiect „dizolvare societate / excludere asociat” – proces intentat de al treilea asociat al SRL-ului în cauză. Litigiul a fost soluționat, în primă instanță, de Tribunalul Specializat Cluj, și, în apel, de Curtea de Apel Cluj, în mod definitiv, prin Decizia civ. nr. 167/24.03.2020.
În fapt, în speța dedusă judecății, asociatul B.I.A (deținând 50% din capitalul social) a introdus o cerere de dizolvare a societății cu răspundere limitată, P. SRL, prevalându-se de art. 227 (1) lit. e), invocând existența unor „neînțelegeri grave” între asociații societății.
În susținerea cererii, reclamantul a arătat că din anul 2017 au început să apară divergențe între acesta și ceilalți doi asociați, asociata P.D.I (deținând 25% din capitalul social) și asociatul – administrator O.M.A (deținând 25% din capitalul social). Reclamantul a precizat că respectivele neînțelegeri au apărut pe fondul următoarelor chestiuni: revocarea administratorului societății și numirea unui alt administrator; neaducerea la îndeplinire de către administrator a obligațiilor impuse de lege și de actul constitutiv; cheltuirea abuzivă a resurselor companiei de către ceilalți asociați; interzicerea accesului asociatului B.I.A la informațiile din firmă, manipularea angajaților societății.
Prin Întâmpinare, societatea P. SRL împreună cu ceilalți doi asociați, P.D.I și O.M.A, toți reprezentați de av. Melinda Tuțu – partener fondator al Melinda Tuțu Law Office, au arătat că, într-adevăr existau „neînțelegeri grave” între asociați, însă acestea se datorau exclusiv conduitei deviante adoptate de reclamant în ultimii doi ani, față de ceilalți asociați, față de angajații societății și față de imaginea societății în raport cu clienții și cu partenerii de afaceri.
Printre acțiunile întreprinse de reclamant, fără motive temeinice, se numărau: acte de violență verbală, amenințări, acte de intimidare, preluarea abuzivă a paginii de Facebook a societății și postarea de conținut incompatibil cu obiectul de activitate al societății, postarea de informații false, menite să inducă în eroare clienții societății, publicarea de mesaje denigratoare la adresa societății și a celorlați doi asociați, distrugerea bunurilor societății, formularea, în mod vindicativ, de plângeri penale nefondate și neîntemeiate împotriva asociaților având ca obiect presupuse „infracțiuni” ce nu aveau nicio legătură cu activitatea societății și care erau complet nesusținute.
În realitate, întregul comportament abuziv adoptat de reclamantul B.I.A se fundamenta pe nemulțumirea sa personală constând în aceea că ceilalți asociați nu au fost de acord cu utilizarea resurselor financiare și umane ale P. SRL, în compania înființată în mod separat de către reclamant – companie care avea un obiect de activitate diferit față de cel al societății P. SRL și care reprezenta un proiect individual al asociatului B.I.A, proiect în care ceilalți asociați nu fuseseră cooptați, neavând vreo legătură cu acesta.
Or, într-o atare situație, am apreciat că, în ciuda jurisprudenței nefavorabile în materie, soluția „dizolvării” întregii societăți apărea ca o soluție mult prea drastică, raportat la faptul că P. SRL era o societate viabilă, profitabilă, care prevedea mecanisme de funcţionare și de continuare a activității chiar și în lipsa unuia dintre cei trei asociați, care avea peste 15 angajați curenți, și nenumărate proiecte în derulare.
Astfel, am demonstrat, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de Apel, că o interpretare restrictivă a prevederilor Legii 31/1990, într-o situație ca cea din speță, este extrem de injustă și, în plus, extrem de dăunătoare societății și angajaților acesteia, care urmau să își piardă locurile de muncă pentru simplul motiv că în persoana unuia din cei trei asociați nu se mai regăsea elementul de „affectio societatis”, fiind evident că acesta nu își mai dorea să se implice în activitatea societății. Pentru toate acestea, am solicitat, în numele clienților noștri, respingerea cererii de dizolvare, ca neîntemeiată și nefondată, și, pe cale reconvențională, excluderea reclamantului din societate, având în vedere incidența unor „motive temeinice” în sensul art. 1.928 Cod civ.
După administrarea unui vast probatoriu, constând inclusiv în interogatoriul reclamantului – pârât reconvențional, Tribunalul Specializat Cluj, prin Sentința civ. nr. 1660/04.09.2019, a respins ca neîntemeiată cererea de dizolvare formulată de B.I.A, a admis cererea reconvențională formulată pentru clienții noștri, a dispus excluderea reclamantului din societate și continuarea activității societății P. SRL, împreună cu ceilalți doi asociați, aceștia urmând să aibă fiecare o participație egală la capitalul social, după despăgubirea corespunzătoare a asociatului exclus.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Specializat Cluj a apreciat că:
„Affectio societatis este un element, o condiţie de fond a contractului de societate, astfel că dispariţia acestuia în ceea ce îi priveşte pe unii dintre asociaţi nu trebuie să conducă automat la dizolvarea societăţii, ci mai degrabă la excluderea asociaţilor în cauză. Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar şi practic de a-şi realiza obiectul de activitate, asociatul nemulţumit sau care nu doreşte să conlucreze la realizarea obiectului activităţii societăţii, se poate retrage sau trebuie să poată fi exclus din societate, permiţând astfel funcţionarea în continuare a acesteia şi asigurarea astfel a interesului general. (…)
Lipsa lui affectio societatis se poate manifesta şi prin săvârşirea unor fapte de tipul celor prevăzute la art. 222 alin. 1 lit. a), c) şi d) din Legea nr. 31/1990, dar poate exista şi în alte condiţii care pun în evidenţă încălcarea de către asociat a obligaţiei de fidelitate faţă de societate sau dezinteresul acestuia în funcţionarea societăţii, atunci când acestea sunt de natură să împiedice funcţionarea societăţii. În astfel de situaţii, singura măsură care să permită asigurarea interesului general în funcţionarea în continuare a societăţii este excluderea asociatului a cărui conduită blochează activitatea societăţii, întrucât încrederea reciprocă este premisa conlucrării pentru îndeplinirea obiectivelor societăţii. (…)
Faţă de cele arătate, tribunalul apreciază că în cazul acţiunilor de excludere a unui asociat dintr-o societate înfiinţată în temeiul Legii nr. 31/1990, se impune analizarea de la caz la caz a situaţiei concrete de fapt şi a împrejurării dacă, în concret, conduita asociatului a cărui excludere se solicită este de natură să împiedice funcţionarea în continuare a societăţii şi realizarea obiectului de activitate al acesteia, cazurile prevăzute de art. 222 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 fiind doar exemple de situaţii în care condiţiile menţionate sunt întrunite.”
Acest raționament a fost validat, în premieră, inclusiv de Curtea de Apel Cluj, Curtea respingând Apelul declarat de B.I.A împotriva Sentinței Tribunalului Specializat, menținând-o, în integralitate, ca temeinică și legală, prin Decizia civ. nr. 167/24.03.2020 – definitivă.
În acest sens, redăm infra o parte dintre argumentele esențiale ale Curții de Apel Cluj:
„(…) reiese într-o modalitate lipsită de echivoc că apelantul nu mai dorește colaborarea cu ceilalți doi asociați, o eventuală conciliere cu aceștia fiind improbabilă. Or, astfel cum în mod corect a remarcat prima instanță, dispariția affectio societatis în ceea ce îi privește pe unii dintre asociați nu trebuie să conducă automat la dizolvarea societății, ci trebuie să fie analizate și alte remedii pentru soluționarea diferendului dintre asociați, astfel ca dizolvarea să rămână o soluție subsidiară.
Continuarea existenței și a funcționării societăților se poate realiza și prin retragerea reclamantului apelant din societate, un eventual demers care ar trebui să primeze față de dizolvarea societății. Intenția clară și explicită a reclamantului apelant a fost însă aceea ca societatea să fie dizolvată și să își înceteze existența, cu excluderea oricărei alte posibilități de soluționare a disputei.
În acest context, în care apelantul nu agreează varianta retragerii sale din societate, discutată de către asociați în AGA anterior demarării litigiului, iar raporturile dintre asociați sunt deteriorate, cu precădere din culpa apelantului, și pun în pericol funcționarea societății, soluția excluderii asociatului a cărui conduită periclitează normala funcționare a societății se impune, pentru salvgardarea interesului social, fiind mai oportună decât aceea a dizolvării, măsura dizolvării trebuind să rămână un ultim remediu, adecvat în acele ipoteze în care nu pot fi identificate alte soluții.
În cazul concret analizat, ceilalți doi asociați doresc continuarea desfășurării societății, iar societatea intimată dispune de resursele necesare în acest sens, fiind o societate viabilă, cu o cifră de afaceri adecvată și un număr de angajați care nu este neglijabil, astfel că este aptă să funcționeze și în viitor, chiar în condițiile excluderii unuia dintre asociați, care nu mai dorește sub nicio formă continuarea activitatății societății. Această soluție este eficientă și poate soluționa diferendul dintre părți, fiind categoric preferabilă față de dizolvarea societății, mai ales în contextul în care neînțelegerile dintre asociați au fost generate, în mare masură, de conduita apelantului.”
Așadar, în ciuda structurii art. 222 și art. 227 alin. 1 lit. e) din Legea societăților, și, în ciuda, „disputei” doctrinare și jurisprudențiale pe această tematică, Melinda Tuțu Law Office a reușit să obțină în luna martie 2020, o soluție favorabilă și definitivă pentru clienții săi, salvgardând o societate viabilă și profitabilă de la o dizolvare injustă, prevalându-se, în special de prevederile art. 1.928 Cod civil, de importanța elementului de „affectio societatis” în persoana asociaților unui SRL și de elementele de fapt concrete, din speța dedusă judecății.
Mai mult, în premieră, Curtea de Apel Cluj a preferat să adopte o optică modernă, orientată spre interesul societar final, în ceea ce privește aplicabilitatea art. 222 și art. 227 (1) lit. e) din Legea 31/1990, afirmând, în mod definitiv, că respectivele cazuri de excludere sunt expuse doar cu titlu exemplificativ, or, pentru pronunțarea unei soluții echitabile, orice situație similară trebuie analizată în mod obiectiv, raportat la toate elementele faptice din speță.
În concluzie, având în vedere raționamentul recent al Tribunalului Specializat Cluj și al Curții de Apel Cluj, soluția excluderii asociatului disturbator ar trebui să primeze dizolvării întregii societăți, ori de câte ori salvgardarea societății este posibilă, societatea se prezintă ca o societate viabilă în continuare, iar „neînțelegerile grave” dintre asociați se datorează culpei exclusive a acestuia, el fiind singurul asociat lipsit complet de „affectio societatis”, chiar dacă, în speță, nu sunt incidente neapărat cazurile prevăzute de art. 222 din Legea 31/1990.